30 de ani de la destrămarea URSS: Cum s-a prăbuşit „Imperiul Răului” | INFOGRAFIE

Distribuiți acest articol!

13 martie 1985 este una dintre acele zile care mişcă insesizabil istoria spre o turnură. Secvenţa vine de la Moscova şi este dominată de un sicriu acoperit cu panglici roşii şi un bărbat aflat spre sfârşitul vârstei de mijloc, vioi pe lângă tovarăşii sleiţi de alături, cu un semn din naştere pe frunte: o pată roşie văzută ca un semn al diavolului în folclorul rus. Într-o atmosferă apăsătoare, lumea îşi ia adio de la secretarul general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) cu cel mai scurt mandat, Konstantin Ustinovici Cernenko, şi îşi aţinteşte privirile asupra succesorului său, Mihail Sergheevici Gorbaciov.  „Regele a murit! Trăiască regele!” Cel puţin aşa credea ambasadorul SUA la Moscova pe atunci, Arthur A. Hartman. Gorbaciov este „un tip îngust la minte, cu vederi înţepenite”, îl informa ambasadorul Hartman pe preşedintele Ronald Reagan la trei săptămâni de la instalarea noului conducător sovietic.

În acele zile, ochii şi urechile Casei Albe erau îndreptaţi probabil mai mult ca oricând asupra Kremlinului. Rivalitatea dintre cele două mari puteri ce întruchipau ideologii şi sisteme politice antagonice dura deja de 40 de ani sub logica războiului rece, iar Reagan, care tocmai fusese învestit pentru a doua oară ca lider al lumii libere, se arăta destul de dornic să încheie socotelile cu ceea ce a numit el a fi „Imperiul Răului”. „Comunismul este un alt capitol trist şi bizar al istoriei umane, ale cărui ultime pagini sunt scrise chiar acum”, prezicea preşedintele american cu doi ani mai devreme.

Omul „cu dinţi de fier”

Însă „instigatorul la război” Reagan, aşa cum îl catalogau detractorii săi, nu părea a avea un adversar pe măsură la Moscova. Până la alegerea lui Gorbaciov în fruntea PCUS Reagan asistase la moartea a trei lideri sovietici ca locatar al Casei Albe: Leonid Brejnev, decedat pe 10 noiembrie 1982 la vârsta de 75 de ani şi Iuri Andropov,

 » Read More