Iurie Ciocan: Poate cu românii noștri din Cernăuți ar trebui să ținem, în primul rând, ș-apoi cu ucrainenii?
Ieri am asistat la un nou teatru al absurdului, tragic în același timp, care îi vizează, direct și indirect, pe românii noștri din regiunea Cernăuți, azi în componența Ucrainei, adică străini la ei acasă.
Subiectul dramei ține iarăși de dreptul lor legitim de a se ruga la Dumnezeu în limba lor, credința fiind cam printre ultimele fire care-i mai ține legați de făptura națională și de țara-mamă, România.
Așadar, aseară, am văzut cum cea mai importantă biserică din Cernăuți, capitala Bucovinei de Nord (ruptă din trupul țării în urma pactului criminal dintre Hitler și Stalin), a fost asaltată de naționaliștii ucraineni, care țin de Biserica ucraineană autocefală, sub protecția câtorva cordoane de forțe speciale ale poliției, iar pretextul invocat că este sfântul lăcaș se află încă sub oblăduirea bisericii Rusiei agresoare.
Am văzut cum sute de enoriași, în frunte cu clericii care slujesc la această Catedrală, inclusiv mitropolitul, au luptat la propriu cu oaspeții nepoftiți, fiind împroșcați cu gaze lacrimogene, iar unii alegându-se chiar cu capetele sparte…
Partea cea sensibilă și tristă este însă modul în care a fost perceput și comentat acest incident în România și Republica Moldova, mama și sora Bucovinei de Nord. Mulți s-au grăbit să salute și să aplaude intervenția brutală a autorităților ucrainene, invocând un argument de altfel valabil – Catedrala din Cernăuți se află încă în administrarea autorităților bisericești de la Moscova, respectiv, reprezintă statul agresor care omoară oameni în Ucraina…
Este adevărat, dar… noi, românii, de ce ne bucurăm?! Este normal să ținem ucrainenii în acest război sângeros purtat de Rusia împotriva lor, dar oare cu românii noștri n-ar trebui să fim solidari? Poate cu ei ar trebui să ținem, în primul rând? Pentru că mulți dintre enoriașii de acolo, care s-au ales cu capetele sparte, sunt frați de-ai noștri, români!
Nu, nu-i normal ca o biserică aflată în mijlocul unei mari comunități de români să fie subordonată canonic Rusiei. Normal ar fi ca ea să se afle sub omoforul bisericii-mamă – Biserica Ortodoxă Română. Dar lupta nu pentru asta s-a dat acolo. Iată ce a spus Episcopul Feognost Bodoriak, reprezentatul Bisericii Ortodoxe a Ucrainei Autocefale, care a coordonat operațiunea de ieri împotriva parohiei respective: „Astăzi la catedrala din Cernăuți s-a făcut prima rugăciune în limba ucraineană”.
În aceste condiții, noi, românii, de ce aplaudăm? Salutăm faptul că frații noștri bucovineni nici să se roage în limba maternă nu vor mai putea? Știți că, astăzi, în Bucovina de Nord și în Basarabia de Sud, regiunile noastre românești din componența Ucrainei, copiii nu vor mai putea, în curând, să învețe la școală în limba română? Știați că românii din Ucraina sunt supuși unui amplu proces de deznaționalizare? Înainte au fost rusificați forțat, iar acum sunt ucrainizați forțat.
Este absolut firesc și normal să condamnăm și să luptăm contra rusificării, dar este absurd ca tot noi, românii, aflați sub protecția statelor noastre naționale, să aplaudăm ucrainizarea forțată a fraților noștri, care-s minoritari într-o țară aflată în război. În esență, și rusificarea, și ucrainizarea atacă la fel fibra națională a românilor de acolo.
Faptul că principala catedrală a românilor din Bucovina este smulsă cu forța de la ruși, pentru a fi transmisă ucrainenilor (care, repet, încearcă să distrugă identitatea românească a fraților noștri înstrăinați), n-ar trebui să ne bucure. În ambele cazuri avem de pierdut!
Mulți îi condamnă pe bieții români de acolo că preferă Patriarhia Rusă în loc să treacă sub omoforul Bisericii românești, dacă nu le place cea ucraineană. Oameni buni, ei nu pot trece la Biserica Ortodoxă Română! Pentru că statul ucrainean nu permite Patriarhiei Române să reintre în acel spațiu canonic. S-au făcut multe demersuri în acest sens, dar Kievul e categoric din acest punct de vedere.
Prin urmare, românii de acolo au de ales doar din două variante – între ruși și ucraineni. Și știți care-i paradoxul? Rușii îi lasă se roage în limba lor, dar ucrainenii nu. Analizați și din acest punct de vedere, înainte de-ai blama și stigmatiza.
Bucovina de Nord, ca și Basarabia de Sud, au fost rămân rana sângerândă a neamului românesc. Dacă n-o putem trata, haideți măcar să n-o facem să sângereze și mai tare.
Ocrotește-i, Doamne!
