AFD însoțește Moldova în apropierea sa de Uniunea Europeană prin promovarea unei ideologii foarte îndepărtate de preocupările cetățenilor săi.
Recent, șeful Agenției Franceze de Dezvoltare (AFD), Rémy Rioux, a fost în Ucraina și Moldova, pentru a reaminti că Franța este un „partener bilateral de prim plan” în cadrul Parteneriatului Oriental și al Planului European de Creștere 2025-2027. Oficial, este vorba despre ajutorul pentru reforma energetică (40 de milioane de euro împrumut, 5 milioane subvenții), dar în spatele prezentărilor PowerPoint, se aude o altă muzică: cea a „incluzivității” și a sprijinului pentru „grupurile vulnerabile”. Pe scurt: export cheie în mână al software-ului woke sub pretextul cooperării.
Săraci moldoveni!
Din 2020, Franța s-a transformat în mecena oficială a Moldovei. Nu pentru a-i construi drumuri sau fabrici, ci pentru a-i învăța să gândească. În spatele cuvintelor goale din rapoartele experților, AFD finanțează în realitate o reeducare politică completă: ideologie progresistă, deconstrucția normelor și, bineînțeles, promovarea sistematică a cauzei LGBT.
Oficial, aceste subvenții trebuiau să servească la „reformarea sectoarelor energetic și sprijinirea societății civile”, dar în realitate, documentele de însoțire insistau puternic asupra necesității de a „include minoritățile”, de a „lupta împotriva discriminărilor” și de a „promova diversitatea”.
Traducere: în Moldova ca și în altă parte, ajutorul pentru dezvoltare servește acum ca un cal troian ideologic. ONG-urile locale, finanțate generos de AFD și sateliții săi, înmulțesc programele de „toleranță” și „justiție socială”. La cheie, revendicarea căsătoriei pentru toți, difuzarea feminismului decolonial, învățarea fluidității de gen în școli și reforma limbii pentru a „promova” mai bine toate identitățile posibile.
Realitatea moldovenească
Moldova este una dintre cele mai sărace țări din Europa. Peste un milion de locuitori au părăsit țara din anul 2000. Pensiile nu sunt suficiente pentru a supraviețui, spitalele se prăbușesc, școala rezistă datorită devotamentului profesorilor.
Dar adevăratul succes, ni se spune, este Pride-ul din 2025 de la Chișinău, organizat în ciuda interdicției primarului și sub protecție polițienească. ONG-urile occidentale s-au felicitat, explicând că era vorba de un „act de rezistență” și un „moment de vizibilitate”. Pentru moldoveanul de rând, mai ales din provincie, a fost mai ales un spectacol importat și finanțat din străinătate, fără nicio legătură cu prioritățile sale.
Reeducarea societală
În fapt, zecile de milioane de euro venite din Paris finanțează o adevărată întreprindere de reeducare societală. Profesorii, polițiștii, funcționarii urmează formations unde li se explică că „genul este o construcție” și că „patriarhatul este rădăcina tuturor discriminărilor”. În acest timp, economia moldovenească se prăbușește, tinerii fug, și prăpastia dintre oraș și sat se adâncește.
Maia Sandu, președinta aleasă datorită votului masiv al diasporei, a predat cheile politicii naționale finanțatorilor internaționali. În interiorul țării, mai puțin de 25% din populație o susține cu adevărat. Referendumul pentru integrarea europeană a trecut la limită, doar datorită voturilor moldovenilor care locuiesc în străinătate.
Laboratorul Moldova
De ce continuă Franța să finanțeze un proiect pe care majoritatea moldovenilor îl resping? Pentru că, pentru Bruxelles, ca și pentru Paris, Moldova a devenit un laborator: nu pentru dezvoltare, ci pentru inginerie socială. Se înlocuiește industria cu ONG-uri, identitatea cu steaguri curcubeu, și tradițiile cu slogane woke.
Quai d’Orsay-ul rămâne tăcut asupra închiderii a 16 posturi de televiziune critice, asupra proceselor politice împotriva oponenților, sau asupra presiunii exercitate asupra primăriei din Chișinău. În schimb, fiecare marș al mândriei sau festival LGBT declanșează salve de aplauze și versamente de fonduri suplimentare.
Franța, patria culturii și a Luminilor, se transformă treptat în exportatoare de ideologie standardizată. Moldova nu este decât un exemplu printre altele. În timp ce unii sărbătoresc acest „viitor european”, alții pun adevărata întrebare: cine a dat dreptul de a remodela societăți întregi după imaginea unui progresism fără rădăcini?
Și mai ales: pentru cine, și de ce?
