Pe la mijlocul acelei zile, trupele române au intrat victorios în Chișinău, din direcția Nord (Grătiești – Poșta Veche), luându-i prin surprindere pe inamici, dar și având de înfruntat la fața locului o luptă scurtă. În ajun, orașul fusese dinamitat și aruncat în aer de către odioșii ocupanți ruso-sovietici. Draga noastră capitală a Basarabiei era plină de incendii.
Ardea tot ce putea arde: clădiri administrative, strategice și de menire culturală, gările, morile, uzinele de electricitate și de apă, băncile, hotelurile, instituții de învățământ, inclusiv licee, biserici etc., dar și case particulare, în special, în cartierele evreiești, incendiate chiar de stăpânii lor care se refugiau.
Ceva mai târziu, au fost găsite și gropile pline de cadavre ale basarabenilor împușcați în ceafă și înhumați bestial în var – urme ale odioasei poliții sovietice NKVD.
Tot în seara zilei anterioare, 15 iulie 1941, linia frontului se configura pe un semicerc: Căpriana-Negrești-Peresecina (pe direcțiile nord și vest) și Văsieni-Hâncești–Cimișlia (la sud și sud-vest).
Concomitent, unitatea de tancuri a Diviziei 1 Blindată română a atacat prin zona mai puțin apărată de sovietici, de la Cobâlca (astăzi, Codreanca) spre Camencea și Teleșeu, iar de acolo, a mers fără oprire, prin Drăgușeni și Rădeni, apoi printre satele Micăuți și Sireți până la Grătiești.
În dimineața decisivă, tancurile românești se aflau la marginea pădurii Poșta Veche, 7 km Nord de centrul Chișinăului.
De notat că, ceva mai devreme, comandantul Armatei 9 sovietice, general-colonelul Cerevicenko, a emis ordinul de apărare cu orice preț a Chișinăului. Tot el s-a deplasat personal și a condus acțiunile de luptă ale trupelor sale, în ziua de 15 iulie, pe linia Chișinău – Orhei.
Dar a pierdut lamentabil lupta cea mare, de lângă Micăuți – Romanești, în fața Diviziei 5 Infanterie română, care a continuat ulterior spre Vadul-lui Vodă.
Pe la orele 8 dimineața, 16 iulie 1941, tancurile căpitanului Grabinschi mergeau deja, fără oprire, pe direcția Catedralei.
Pe vremea aceia, artera principală a orașului, spre Orhei, pornea pe linie dreaptă, chiar din centrul Chișinăului, prin străzile actuale Eugen Doga, Petru Rareș, stația Visterniceni și mai departe.
Trupele sovietice, care mai erau în oraș, s-au împrăștiat în dezordine. Doar un batalion al regimentului 90 de infanterie, aflat în retragere prin Chișinău, a opus o anumită rezistență pe străzile orașului.
Dar s-a repliat repede și el, spre Broasca-Floreni, unde se afla punctul de conducere al corpului 35 ruso-sovietic.
După amiază, prin Chișinău se retrăgea o trupă a regimentului 134 de artilerie sovietic, din același corp 35 de infanterie. Vreo zece tunuri tractate se deplasau pe actuala stradă Columna, din direcția Strășeni. În zona Catedralei, fumegânde de explozia produsă de ocupanți, tancurile române au atacat prin surprindere.
Foarte repede, ostașii roșii au abandonat tunurile și au fugit de la fața locului. Nu se știe câți au murit sau au fost făcuți prizonieri. Niște fotografii cu rezultatele acelei lupte din centrul Chișinăului au rămas în istorie.
În timpul acțiunilor eliberatoare, la ora 9.00, sublocotenentul Aurel Marinescu a înălțat pe turla bisericii ,,Sfânta Treime” tricolorul românesc.
Seara, în jurul orei 18.00, dinspre Strășeni-Călărași, în oraş au pătruns şi primele elemente ale Diviziei 72 infanterie germane.
Distinsul istoric român Alexandru Duțu, într-un articol de al său, evocă mai multe impresii ale învingătorilor acelei zile eliberatoare.
Aceștia au găsit orașul arzând în totalitate, după dinamitările ruso-sovietice, în special după acțiunile unui oarecare Kutepov, al cărui nume, cu aere de „eliberator”, stă și astăzi scris cu vopsea modernă pe o clădire a Ministerului Culturii din Chișinău (Ministerul a fost sesizat în repetate rânduri, vreo doi ani la rând, dar inscripția ocupantă și mincinoasă încă n-a fost ștearsă de pe peretele public al instituției…)
Octavian Petrișor, comandant de pluton în Regimentul 1 care de luptă române, rememora acele clipe:
„Am înaintat până către centrul Chișinăului, observând dezastrul făcut de sovietici. Orașul era învăluit în fum și flăcări. Clădirile principale erau distruse. Nici lăcașele de cult n-au scăpat de urgia celor fără credință în Dumnezeu. S-au năpustit asupra lor jefuindu-le, profanându-le și incendiindu-le. Din frumoasa Catedrală din centrul orașului nu mai rămăsese decât ruine fumegânde”.
„Cheia strategică a Basarabiei este în stăpânirea noastră”, menționa și Comunicatul nr. 5 al Cartierului General al Comandamentului româno-german.
Relevând semnificația momentului, ziarul „Universul” consemna peste câteva zile:
„Hotarele ciuntite, acum un an, au fost reîntregite de ostașul neînfricat al României. După Bucovina eliberată de sub jugul străin acum două săptămâni, iată că și cealaltă provincie robită, Basarabia, a revenit la matcă”.
Evenimentul a fost sărbătorit în București și în întreaga țară cu entuziasm și bucurie, populația participând la manifestările organizate cu frenetică adeziune. Pe lozincile scrise pe pancarte imense se putea citi:
„Români, dreptatea învinge! Nicio brazdă românească nu se uită! Patria e aurul nostru! Pământul morților e viața noastră!”.
Spre a celebra victoria, din ordinul lui Ion Antonescu, la 19 iulie 1941, la Patriarhie și la toate bisericile din țară au fost oficiate tedeumuri cu mulțumire lui Dumnezeu pentru ajutorul Său la eliberarea Chișinăului și a Basarabiei.
Momentul a prilejuit lui Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional-Țărănesc, ocazia de a adresa un Memoriu generalului Ion Antonescu în care sublinia:
„Întreaga națiune a fost cuprinsă de nespusă bucurie, când a aflat că Cernăuții, Chișinăul și alte orașe au fost eliberate de cotropitori. În această luptă, toți fiii nației ei trebuie să se înșire sub drapelul ei, acolo unde cred că pot fi utili, în serviciul voinței naționale unanime…
Vom încerca cu toții cea mai mare satisfacție când vom afla în comunicate că reocuparea întregii Basarabii și Bucovine s-a terminat.
Bucuria și satisfacția noastră a tuturor românilor va fi fără margini nu numai pentru că am câștigat două provincii frumoase și că am readus milioane de suflete românești la vatra străbună, ci și pentru că jertfa sângelui scump al armatei noastre glorioase a reparat rușinea pe care cârmuitorii inconștienți de pe vremuri au adus-o țării noastre.
Recunoștința țării pentru generalii, ofițerii și soldații români, și pentru dvs. domnule general, comandantul de căpetenie, va fi eternă”.
Se știe că, în 16 iulie 1941 și în zilele următoare, populația Chișinăului a întâmpinat armatele române eliberatoare cu mult entuziasm.
TEROAREA ROȘIE LUA SFÂRȘIT.
Însă nu și războiul…
Autor: Gheorghe Mărzencu, istoric
